Cabinet avocat Amalia Vlad

Mintea dreapta, simpla, senina insa a facut din dreptate o cumpana. Cumpana dreptatii! Si ce e dreptatea decat mentinerea dreptului? Si ce e dreptul decat echilibrul?

(M. Eminescu)

MICA ISTORIE A AVOCATURII

Dreptul a fost definit ca fiind expresia tehnica, cu aplicabilitate sociala generala si obiectiva, a normelor morale.
Istoria avocaturii este indisolubil legata atat de istorie, in general, cat si de evolutia societatii umane.
Primii avocati au fost, probabil, oratorii din vechia Atena. Interesant este faptul ca primii oratori atenieni s-au confruntat cu serioase obstacole structurale. In primul rand, exista o regula ca oamenii trebuiau sa-si pledeze singuri cauza, regula care a inceput sa fie eludata datorita tendintei de crestere a cazurilor in care oamenii cereau asistenta unui „prieten”.
La jumatatea secolului 5 i.Hr., atenienii puteau sa solicite formal unui prieten sa-l asiste. Pentru a eluda interdictia legala potrivit careia reprezentarea nu se putea face contra unui onorariu, atenienii au trebuit sa mentina fictiunea juridica ca ei sunt doar niste cetateni care ajuta cu generozitate un prieten pe gratis si de aceea nu au putut niciodata sa se organizeze intr-o adevarata profesie — cu asociatii profesionale si titluri si toate celelalte atribute — ca la asociatiile moderne.
In sensul strict al definitiei de avocat, primii avocati au fost oratorii din Roma Antica. Legea referitoare la restrictia asupra onorariilor a fost abolita de Imparatul Claudius, care a legalizat avocatura ca profesie si a permis avocatilor romani sa devina primii avocati care puteau practica public — dar a impus un onorariu maximal.
In mod asemanator cu contemporanii lor greci, primii avocati romani aveau pregatire in retorica, nu in stiinte juridice, la fel ca si judecatorii in fata carora pledau. Cu toate acestea, spre deosebire de atenieni, romanii au dezvoltat o clasa de specialisti in drept, cunoscuti sub denumirea de jurisconsulti (iuris consulti), notiune ce se regaseste ulterior in dreptul roman.
Jurisconsultii erau oameni bogati pentru care implicarea in drept reprezenta un hobby intelectual, nu o activitate de baza din care sa traiasca. Ei dadeau opinii juridice (responsa) pe probleme de drept la toti cei carora solicitau astfel de servicii (practica cunoscuta ca publice respondere). Practic, romanii au fost primii care au avut o clasa sociala care sa se gandeasca la probleme juridice, asta fiind si explicatia faptului ca dreptul roman a devenit asa de precis, detaliat si tehnic si a reprezentat un izvor esential pentru toate sistemele de drept ulterioare.
Legalizarea profesiei de avocat a fost facuta de Claudius. Odata cu inceputul Imperiului Bizantin, profesia juridica a fost bine infiintata, reglementata in detaliu si precis stratificata. Centralizarea si birocratizarea profesiei a fost aparent graduala la inceput, dar accelerata in timpul Imparatului Hadrian. De asemenea, jurisconsultii au intrat in declin in perioada imperiului.
In secolul IV lucrurile s-au schimbat, iar avocatii romani au devenit avocati in adevaratul sens al cuvantului. Ca o curiozitate istorica dar de extrema actualitate, in secolul IV avocatii trebuiau sa faca parte dintr-un barou de pe langa o instanta de judecata pentru a pleda in fata unui judecator din cadrul acesteia. Ei puteau pleda numai la acea instanta, existand si alte restrictii (modificate in functie de imparat) referitoare la numarul de avocati de pe langa o anumita instanta de judecata. In anii 380, avocatii studiau dreptul ca materie suplimentara la retorica (de aceea reducandu-se necesitatea pentru o clasa separata de jurisconsulti).
In anul 460, a fost impusa regula ca cei care vor sa fie admisi in profesie sa aduca o recomadare de la profesorii sai; in secolul sase, pentru admitere in profesie era ceruta urmarea unui curs normal de drept de aproximativ patru ani.
Dupa caderea Imperiului Roman de Vest si la inceputul instaurarii Evului Mediu, profesia de avocat in Europa de Vest a decazut. Incepand cu anul 1150, un numar mic, dar crescand de oameni au devenit experti in Dreptul canonic dar numai ca avantaj al practicarii unor indeletniciri cum ar fi cea de preot al Bisericii catolice. Din 1190 pana in 1230, a avut loc o schimbare cruciala in care cativa oameni au inceput sa practice dreptul canonic a profesie in sine.
Revenirea profesiei a fost marcata de eforturile bisericii si statului de a reglementa-o. In 1231 doua concilii locale franceze au dictat ca avocatii sa depuna un juramant de admitere inainte de a practica in fata instantele bisericesti din regiunea lor si un juramant similar a fost promulgat printr-un legat papal in Londra, in 1237. In aceeasi perioada, intelegand rolul acestei profesii in dezvoltarea societatii, Frederick II, imparatul Regatului Siciliei, a impus un juramant similar in instantele civile.
Din 1250 un nucleu al profesie a fost clar stabilit. Al doilea Conciliu de la Lion din 1275 a propus ca toate instantele bisericesti sa ceara un juramant de admitere in profesie. Desi nu a fost adoptata de catre conciliu, propunerea a avut mare influenta in multe instante bisericesti din toata Europa. Instantele civile din Anglia au aderat, de asemenea, la acest trend de profesionalizare; in 1275 a intrat in vigoare un statut care prevedea pedepse pentru avocatii vinovati de frauda, iar in 1280 presedintele tribunalului din Londra a promulgat regulamente referitoare la procedurile de admitere in profesie, incluzand depunerea unui juramant.
Societatea moderna a fost marcata de cristalizarea sistemelor de drept, crearea jurisprudentelor proprii fiecarei societati, aparitia codurilor. Dreptul cutimial si apou cel canonic a fost inlocuit cu sisteme de drept laic. Consecinta a fost definirea profesiei de avocat atat sub aspectul atributelor cat, mai ales, sub aspectul importantei in si pentru societate.
Daca despre avocatura din Tarile Romane exista destul de putine referinte istorice, acestea regasindu-se, in special in tratatele ce faceau vagi referiri la procedurile judiciare, informatiile devion concrete si coerente incepand cu secolul XIX.
Astfel, pe actualul teritoriu al tarii noastre profesia de avocat intra in legalitate la 30 septembrie 1831, cand Marele Logofat al Dreptatii, Iordache Golescu, anunta ca se infiinteaza primul barou al tarii, din care faceau parte 22 de avocati.
Marea reforma a profesiei a avut loc in 1864, in timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Atunci s-a dat prima lege pentru constituirea corpului de avocati.
Ca si alte domenii, avocatura era considerata o profesie destinata exclusiv barbatilor. Abia in 1891, Baroul de Ilfov admite inscrierea Sarmizei Bilcescu (1867-1935). Cu toate acestea, Sarmiza Bilcescu nu a profesat niciodata. In 1901, acelasi barou respingea, cu o majoritate de patru contra trei, cererea de admitere in profesie a avocatei Elena Popovici.
Mai trebuie subliniat faptul ca Sarmiza (ori Sarmisa) Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimanisteanu) a fost prima romanca avocat, prima femeie din Europa care a obtinut licenta in drept la Universitatea din Paris si prima femeie din lume Doctor in drept
In 1948, comunistii au desfiintat barourile si colegiile avocatilor. Multi dintre oamenii politici-avocati au fost arestati pe motiv de „razvratire impotriva guvernului si regimului legal”. In schimb, au fost infiintate organizatii obstesti cu personalitate juridica.
In anul 1995 a fost adoptata Legea privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, completata prin adoptarea Statutului profesiei de avocat, norme cu caracter obligatoriu ce reglementeaza atat aspectele esentiale ale organizarii acestei bresle cat si raporturile dintre avocati si clienti, sistemul judiciar si societate.